CAZANIA DUMINICII POGORÂRII SFÂNTULUI DUH (Despre stăpânirea patimilor)

 

Frați creștini,

Pornirile fariseilor împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne dau prilej de mai adâncă cercetare a Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi. Deși aceștia erau niște fățarnici și mincinoși, totuși erau oarecum mai înțelepți decât alții. Se îndeletniceau cu Sfintele Scripturi și țineau în mâinile lor legile cele dumnezeiești. Deși cunoșteau desăvârșit că Moise și toți proorocii au vestit mai dinainte venirea lui Mesia; deși așteptau pe Mesia cu mai multă convingere decât poporul de rând; deși auzeau pe Iisus Hristos propovăduind că El este trimis de Dumnezeu; deși vedeau viața sfântă a lui Iisus, minunile Lui multe și că cele ce s-au zis de prooroci despre Mesia se adevereau în El, totuși n-au crezut că Hristos este Mesia cel așteptat. Ura îi întuneca? Avea atâta tărie ura aceasta, încât să le întunece ochii minții și ai sufletului, ca să nu poată cunoaște că Hristos este Mesia? Dar simțirile trupului cine li le-a omorât, făcându-i orbi și surzi? Având mintea întunecată de ură, nu credeau în Hristos; dar ochii lor de ce nu vedeau minunile Lui? Auzul lor de ce nu auzea învățătura Lui cea dumnezeiască? Nu credeau că Hristos este Mesia cel așteptat; dar pentru ce căutau să omoare pe omul sfânt, făcătorul de minuni și făcătorul de bine al lor? Patimile, frați creștini, au puterea aceasta asupra omului, atunci când acesta se lasă stăpânit de ele, încât nu numai că-i întunecă toată înțelegerea sufletului și-i slăbesc puterea minții, ci omoară, cu adevărat, chiar și simțirile trupului.

Orice patimă se vădește printr-o puternică și neobișnuită mișcare a sângelui. Vedem acest lucru la cei ce sunt stăpâniți de mânie sau de frică, de întristare sau de bucurie. Roșie se face fața celui mânios; albă, a celui ce se teme; galbenă, a celui întristat; rumenă și albă, a celui ce se bucură. Această mișcare a sângelui nu se săvârșește numai în față, ci și în toate mădularele și părțile trupului cele mai dinlăuntru și, din pricina ei, se tulbură toate organele simțurilor. Această mișcare, fără îndoială, ajungând până și la părțile creierului, tulbură și împiedică organul acesta pe care sufletul nostru îl folosește ca să-și alcătuiască cugetările sale. De aici provine tulburarea minții, nepriceperea și cugetarea celor strâmbe. Sufletul nostru este duh nematerial, care își dă seama și alege binele de rău și lucrul cel folositor de cel vătămător. Are în firea lui puterea de a înțelege și cugeta, dar câtă vreme este împreunat cu trupul, folosește părțile creierului ca să-și alcătuiască cugetele sale, precum lemnarul folosește fierăstrăul și zidarul mistria lor pentru facerea casei. Când însă niscaiva friguri sau vreo altă neputință va cuprinde creierul nostru, atunci nu numai că nu putem să ațintim mintea noastră la cugetarea și judecarea lucrurilor, ci, de multe ori, ne ieșim din minte și aiurăm. Deci, când o patimă grea stăpânește pe om, sufletul voiește atunci să cugete drept, dar nu poate, fiindcă organele pe care le are la îndemână pentru acest fel de slujbă sunt tulburate și încurcate. Ca și meșterul care, atunci când uneltele meșteșugului său nu sunt desăvârșite, lucrul meșteșugului său nu-l va face desăvârșit, tot așa și sufletul, când creierii capului sunt tulburați, nu face desăvârșite cugetările sale, ci cugetă strâmb și gândește rău.

Patimile care frământă pe om sunt multe și anevoie de numărat. Mândria, iubirea de slavă, ura, iubirea de argint, răutatea, nemilostivirea, lăcomia, mânia, desfrânarea, beția, lenevirea și altele destul de multe. Când omul va cădea în mrejele uneia dintre aceste patimi, atunci acea patimă, atâta putere și stăpânire pune asupra lui și atât de mult îi strică înțelegerea și cugetarea și înseși simțirile trupești ale lui, încât nici o sfătuire nu aude, nici o vătămare nu vede, ci, ca un orb, surd și mut, își face singur atâta rău, cât nici vrăjmașul său cel mai cumplit nu-i în stare să-i facă.

Puterea fiecărei patimi crește o dată cu trecerea vremii. Cu cât se lungește vremea păcatului, cu atât și tăvălirile în păcat se înmulțesc. La început, căderea în păcat aduce mare întristare, aduce mustrarea grea a cugetului și aduce gânduri dese de îndepărtare de păcat; dar în timp ce vremea trece și tăvălirile în păcat se înmulțesc, întristarea se îndepărtează, mustrarea cugetului slăbește, gândul căinței fuge, făcând loc deznădejdii de îndreptare. Trupul îmbătrânește și se veștejește, dar patima întinerește și înflorește. Lesnicioasa înmulțire a tăvălirilor în păcat aduce deprinderea păcatului, iar deprinderea se face obicei, și obiceiul devine a doua fire a omului. De aceea vedem câtă greutate are îndreptarea și îndepărtarea de patima ce ne-a stăpânit, De la păcatul pe care l-ai făcut o dată, de două ori, sau de trei ori, poți fugi mai cu înlesnire și poți afla multe doctorii pentru el, dar păcatul care te-a robit, cu greutate mare îl îndepărtezi de la tine și cu greu afli doctorie pentru tămăduirea lui.

Pildă avem de la Iuda Iscarioteanul, care a mers la Iisus Hristos și s-a făcut ucenic al Lui, gândindu-se să-și îndepărteze năravul pe care îl avea și să se izbăvească de patima iubirii de arginți, care-i robise sufletul lui. Căci ce altceva a căutat sau ce altceva l-a atras și îndemnat să meargă și să intre în rândul ucenicilor lui Hristos? Ce altceva căuta acolo, dacă nu îndreptarea sufletului său? La școala lui Iisus Hristos venind, el aude în toate zilele învățăturile Domnului împotriva iubirii de arginți și împotriva lăcomiei, cum și despre răsplătirile cele însutite și despre Împărăția cerurilor, pe care o moștenesc toți cei ce nu iubesc banii și bogăția. La această școală el vede pilde ale lepădării de averile pământești, pe ucenicii Domnului, care au lăsat toate câte aveau și au urmat îndată pe Învățătorul lor. Învățătorul lui, ca un cunoscător de inimi, cunoștea, mai dinainte vinderea și trădarea lui Iuda, însă, voind mântuirea lui, nu l-a lipsit de nici un har, ci l-a înălțat la dregătoria apostoliei, i-a dat putere asupra duhurilor necurate, i-a spălat picioarele, l-a învrednicit de împărtășirea dumnezeieștilor Taine și i-a dat în mâinile lui punga, spre mângâierea patimii iubirii de bani. Dar toate acestea nu au vindecat nici păcatul iubirii de arginți și nici patima acelei iubiri nu a potolit-o. A trădat pe Învățătorul, pe Făcătorul de bine și pe Mântuitorul lui, vânzându-L pentru treizeci de arginți. Într-adevăr mare este puterea patimii! Dacă nici pildele sfințeniei, nici harul și dregătoriile primite de la Dumnezeu, nici minunile, nici trăirea împreună cu Domnulnostru Iisus Hristos, nici statul și nici învățătura din însăși gura Domnului n-au putut să-i vindece lui Iuda patima iubirii de argint, ci atâta stăpânire a avut asupra lui, încât a născut în el un păcat cum altul mai mare nu s-a arătat niciodată în lume, ce nădejde putem avea noi cei pătimași și prin ce armă ne putem apăra împotriva patimilor și ispitelor de tot felul?

Frați creștini,

Dacă vom fi cu luare aminte și ne vom păzi, păcatul nu va putea pune jugul lui deasupra grumazului nostru. Începutul fiecărui păcat are o mare asemănare cu buruienile și pomii sălbatici de curând răsădiți. Păcatul, la început nu este nimic altceva decât un gând subțire, o bântuială neputincioasă în minte. Buruienile și pomii sălbatici când se ivesc nu sunt nimic altceva decât niște ierburi slabe, vlăstare neputincioase și neîntărite în pământ.

Deci, precum plugarul, când bagă de seamă și scoate buruienile și pomii sălbatici, îi scoate mai lesne înainte de a crește și a-și întinde rădăcinile lor, acoperind pământul, iar ogorul lui rămâne curat și ferit de vătămarea buruienilor și pomilor sălbatici, tot așa și creștinul, când va lua aminte și va goni gândurile cele rele, mai înainte de a se mări și a spori în adâncul minții și a stăpâni inima lui, mai lesne le va goni pe ele și sufletul lui va rămâne atunci neprihănit, nepângărit și curat de păcat. Deci într-aceasta stă toată osteneala noastră, osteneală ușoară și lesnicioasă, adică să fim cu băgare de seamă și cu luare aminte, să nu ne stăpânească gândurile păcatului, după cum ne învață de altfel și Sfânta Scriptură, când zice prin gura psalmistului: "De cele ascunse ale mele curățește-mă. Și de cele străine ferește pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi și mă voi curăți de păcat mare” (Psalm 18, 13-14). Și iarăși într-altă parte: "Păzește-te pe tine însuți și-ți păzește cu îngrijire sufletul tău” (Deuteronom 4, 9).

Iar dacă, timp îndelungat, tăvălirile în păcat vor înrădăcina patima în inima omului și se va face omul rob al păcatului, atunci cu anevoie se va putea vindeca și greu îi va fi îndepărtarea de dulceața trupească, aceluia care s-a obișnuit în necurăție sufletească din tânăra vârstă. Grea îi va fi milostenia față de săraci, aceluia care a îmbătrânit în patima iubirii de arginți. Îi va fi grea postirea, aceluia care s-a obișnuit din copilărie cu mâncare și cu băutură multă. Este anevoie de vindecat orice păcat vechi, căci de sfătuiești pe cel pătimaș și îl îndemni să se depărteze de păcat, el îți va răspunde că voiește, dar că nu poate. Însă aceasta este o vorbă goală, căci alt lucru este neputința și altul greutatea. Este un lucru destul de greu dezrădăcinarea copacului, după ce și-a întins rădăcinile sale în adâncul pământului și s-a întărit în curgerea vremii, însă nu este un lucru cu neputință. Toporul, sapa și osteneala omului îl scot din rădăcină, încât nici urma lui nu rămâne. De se va obișnui cumva în păcat și omul va sta în mrejele lui mulți ani, într-adevăr, este grea vindecarea, însă nu este cu neputință. Hotărârea neclintită, tăria sufletului și harul lui Dumnezeu nimicesc cu desăvârșire stăpânirea pe care păcatul o pune asupra sufletului omului.

Omul a fost zidit de Dumnezeu liber și stăpân pe sine. Pentru aceasta, deși l-a robit pe el păcatul, voința lui are totdeauna puterea libertății și stăpânirii de sine. Are încă și harul lui Dumnezeu care îi ajută mult la eliberarea și îndreptarea lui, "pentru că unde s-a înmulțit păcatul, acolo a prisosit harul" (Romani 5, 20), zice Sfântul Apostol Pavel. Rob era Zaheu lăcomiei de avere, dar, după puțină vreme, schimbându-și voința sa, jumătate din averile sale a dat săracilor și împătrit a întors celor pe care i-a nedreptățit (Luca 19, 8). Dacă vom cerceta pildele istorisite din Sfintele Scripturi, vom afla multe și nenumărate altele, asemenea îndreptării lui Zaheu. Deci anevoie este vindecarea patimii, când omul nu voiește; dar ea se va putea înfăptui ușor, atunci când omul cu adevărat va voi. Dumnezeu așteaptă voința omului. "Vrei să te faci sănătos?" (Ioan 5, 6), așa zicea Domnul Iisus către slăbănogul care zăcea bolnav de treizeci și opt de ani, din cauza păcatului. Dacă vom voi, Dumnezeu nu numai că voiește, ci ne și ajută, dându-ne putere ca să săvârșim lucrul cel bun al voinței noastre. Când Dumnezeu va vedea că voința noastră se pleacă spre pocăință, o împuternicește și îi ajută, "căci Dumnezeu este cel ce lucrează întru voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți după a Lui bunăvoință" (Filipeni 2, 13). Amin.