ISTORIA SĂRBĂTORII SFINELOR PAȘTI
SFINTELE PAȘTI ÎN VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT DE LA SĂRBĂTOAREA, SALVĂRII" LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII
1,1 Pastele evreiesc – o sărbătoare veche de peste 3000 de ani
ETIMOLOGIE
ȘI SMNIFICAȚIE: Paştele, în limba ebraică Pesach (פֶּסַח) – adică
„salvare “sau „trecere peste “, este cea mai importantă şi mai
respectată sărbătoare evreiască, dar cu o semnificaţie complet diferită
de Pastele creştin. Denumită şi sărbătoare „de pelerinaj “, Pesach
marchează eliberarea evreilor din robia egipteană şi naşterea naţiunii
evreieşti. Deşi esenţa sărbătorii, ca de altfel şi limba ebraică, este
cam aceeaşi de peste 3000 de ani, obiceiurile de sărbătoare s-au
schimbat, fără să ştirbească însă forţa credinţei evreilor de
pretutindeni.
Paştele în Vechiul Testament – comemorarea salvarii divine din robie
Paştele
evreiesc se ţine o dată pe an la 15 Nisan (martie-aprilie), prima lună
din calendarul religios al evreilor, a cărui începere era odinioară
vestita în temple prin sunetul lung de corn. Calendarul evreiesc începe
de la facerea lumii, care a avut loc în anul 3760 i. Ch., conform
credinţei iudaice. Sărbătorile evreieşti actuale sunt adaptate la
contextual istoric contemporan însă urmează cu sfinţenie străvechile
tradiţii ale Scripturii se serveaza astăzi aproape la fel ca pe vremea
lui Isus.
Paştele evocă momentul biblic al cruţării copiilor intגi
născuţi ai evreilor, relatat în cartea Exodului: îngerul trimis de
Dumnezeu să nimiceaca pe fiii intגi născuţi ai egiptenilor îi lăsă în
viaţă pe cei ai evreilor, conform voinţei divine. Sărbătoarea celebrată
pentru prima oară în seara de dinaintea ieşirii din Egiptul care ţinuse
evreii în robie pentru 430 de ani are caracter comemorativ, comunitar
dar şi naţional, menită să unească pe toţi credincioşii în credinţă şi
adoraţie.
Lapidare pentru refuzare
Conform relatărilor
biblice, de Paşte se sacrifica un miel ca simbol pentru iertarea
păcatelor, se frigea în întregime şi se consuma obligatoriu fript,
alături de ierburi amare, ca amintire a vieţii petrecute în robie, şi
azima, totul consumat în grabă. Pגinea nedospita are o puternică
simbolistica, păstrata pגna astăzi: simbol al robiei şi al vieţii de
mizerie îndurate de evrei în timpul robiei, conform Deuteronomului, al
plecării precipitate a evreilor din Egipt, dar şi al unei vieţi fără
păcat (în contrast cu pגinea dospita, simbol al corupţiei egiptene).
Cine
refuza să ţină Pesach era exclus din comunitate prin lapidare (Numerii
9, 13), deoarece se considera că nu mai vrea sa dacă parte din poporul
salvat de Dumnezeu Însuşi.
inuta era la fel de obligatorie şi
simbolica: beduinul îmbrăcat pentru o călătorie iminentă, cu toiagul în
mגna (Exod 12, 11), ca să amintesca evreilor că sunt călători pe pamגnt.
Chiar şi pamגntul făgăduinţei era casa lor temporară, dată în folosinţă
de Dumnezeu – creatorul şi proprietarul lui de drept.
Paştele în prezent – o sărbătoare în familie, fără miel de sacrificiu
În
toate sinagogile, în seara de 14 Nisan, după apusul soarelui, se
rostesc rugăciuni rituale ce cuprind psalmi şi imnuri ce amintesc de
intervenţia divină pentru salvarea din robia Egiptului. Aceste ceremonii
sunt urmate în casele credincioşilor de Cina Pascala, desfăşurata după
ritualul numit Seder, în esenţă acelaşi ca pe vremea lui Iisus, cu
excepţia faptului că mielul nu mai este sacrificat.
Pesach-paiting
Sărbătoarea
pascală durează opt zile în care evreii manגnca matzah (מַצָּה) şi se
abţin de la produsele preparate cu drojdie. De fapt, toată mגncarea cu
drojdie din casele lor este aruncată înainte să înceapă Paştele!
În
primele două seri de Paşte, se ţine o ceremonie numită Seder, în timpul
cărei se consuma patru pahare de vin şi ierburi amare (marror) şi care
repovesteşte eliberarea evreilor din Egipt prin intervenţie divină.
Sursa poveştii este Haggadah – o culegere de fragmente din Torah şi din
lucrările rabinilor, menite să descrie fidel salvarea strămoşilor şi
începutul istoriei poporului evreu, de la Avraam la Tora dăruita lui
Moise pe Muntele Sinai.
Haggadah – esenţa conştiinţei naţionale a evreilor
Haggadah
(a spune, a relata în limba ebraică) cuprinde esenţa conştiinţei şi
identităţii naţionale a evreilor, care o considera un fel de certificat
de naştere al poporului ales. Este o naraţiune vie, ce se transforma la
vreme de sărbătoare într-un dialog între părinţi şi copii, menit să-I
facă să înţeleagă că înţelepciunea şi cunoaşterea sunt un mod de viaţă,
nu un scop în sine.
La cursul de limba ebraică vei învăţa că de fapt,
Pesah este o sudare a două cuvinte din limba ebraică, peh (gura) şi
sach (a vorbi), ceea ce subliniază importanta comunicării religioase şi a
amintirii zilnice a exodului, după cum se menţionează şi în Vechiul
Testament (Deuteronomul, 16:3).
1.2 PAȘTELE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN NOUL TESTAMENT
Egeria a descris cultul practicat în sec. al IV-lea la Ierusalim
În
acest jurnal, Egeria a reuşit să descrie cu lux de amănunte întregul
cult practicat în acel secol la Ierusalim. Având în vedere că suntem
undeva la mijloc, între sărbătoarea Învierii şi Pogorârea Duhului Sfânt,
vom încerca să readucem atmosfera primelor veacuri ale creştinismului
din cetatea în care S-a jertfit Mântuitorul Hristos.
Din textul
Egeriei aflăm că în noaptea Învierii catehumenii primesc botezul în
biserica mare de pe Golgota, numită Martyrion, iar după ce „au ieşit din
baia botezului, sunt conduşi, împreună cu episcopul, mai întâi la
Biserica Învierii “. „Aici este o simbolistică foarte frumoasă, pentru
că ei au trăit moartea şi învierea în botez, şi imediat ca fii ai
Învierii sunt duşi în Biserica Învierii şi se închină acolo la mormântul
Mântuitorului “, ne spune pr. Daniel Benga, prodecan la Facultatea de
Teologie din Bucureşti. Botezul catehumenilor se făcea pe atunci în
piscinele sau bazinele cu apă din interiorul baptisteriilor (clădiri
separate de biserici), anume destinate pentru aceasta. Un astfel de
baptisteriu exista şi la Ierusalim, ca anexă a Bisericii Martyrion de pe
Golgota. La ieşirea din cristelniţă, cel botezat era îmbrăcat în
veşminte albe, pe care le purta toată săptămâna Paştilor, până la
Duminica Tomii, numită pentru aceasta în albis deponendis (a dezbrăcării
hainelor albe).
„Toate pelerinajele care au loc la Ierusalim în
acea perioadă se fac întotdeauna împreună cu episcopul locului, care
conduce pelerinajul respectiv “, ne spune pr. Daniel Benga, unul dintre
profesorii români care a studiat în detaliu tot itinerariul pelerinei
Egeria. Aşadar, unul dintre aceste pelerinaje se face în Duminica
Paştilor, ca şi în lunea şi marţea următoare, când „se vine în
procesiune la biserica mare, adică la Martyrion; după ce s-a făcut aici
slujba, se merge în cântări de imne la Biserica Învierii. Miercuri se
porneşte în procesiune la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona),
joi la Biserica Învierii, vineri în biserică de pe Sion, sâmbătă la
locul din faţa Crucii (Ante Crucem), iar a opta zi, adică duminică, din
nou la biserica mare, adică la Martyrion “, consemnează pentru
posteritate Egeria. Şi continuă: „În toate aceste opt zile de Paşti, în
fiecare zi după prânz, episcopul, cu tot clerul şi toţi cei nou-născuţi,
adică cu cei de curând botezaţi, bărbaţi şi femei, şi chiar câţi din
poporeni vor, urcă la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona). Se
intonează imne, se fac rugăciuni, atât în Biserica Eleona, în care este
grota în care învăţa Iisus pe ucenici, cât şi la Imbomon, adică biserica
de pe locul din care Domnul S-a înălţat la ceruri. Şi după ce s-au zis
psalmi şi s-a făcut rugăciune, lumea coboară de acolo, la ceasul
Vecerniei, cântând imne, către Biserica Învierii. Aceasta se face în
toate cele opt zile. Iar în Duminica Paştilor, după sfârşitul Vecerniei
din Biserica Învierii, tot poporul conduce pe episcop, cu cântări, la
biserică de pe Sion. După sosirea aici, se intonează imne potrivite cu
ziua şi locul, se face o rugăciune şi se citeşte acel loc din
Evanghelie, unde se spune cum Domnul, în aceeaşi zi şi în acelaşi loc
unde este acum biserica Sionului, a intrat la ucenicii Săi, uşile fiind
încuiate, atunci când unul din ucenici, şi anume Toma, nu era acolo “.
După ce s-a citit această, se face din nou o rugăciune, se
binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, şi se reîntorc toţi
acasă, târziu, „cam pe la ceasul al doilea din noapte “, aproximativ
orele 19-20.
Nu postea nimeni de la Înviere până la Cincizecime
În
Duminica Tomii, imediat după Ceasul al şaselea, tot poporul urca cu
episcopul la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona). „Mai întâi se
stă câtva timp în biserică, unde se intonează imne şi antifoane
potrivite cu ziua şi locul şi se fac rugăciuni, de asemenea, adecvate
zilei şi locului. Apoi, de acolo, cu cântări de imne, se merge în sus la
Imbomon, unde, de asemenea, se săvârşesc cele făcute la Eleona. Şi când
se apropie ceasul (rânduit), tot poporul conduce pe episcop, cu imne,
până la Biserica Învierii, ajungându-se aici la ora la care se
obişnuieşte a se face Vecernia (ora 16) “. „Se face deci Vecernia atât
la Biserica Învierii, cât şi la locul Crucii (Ad Crucem), iar de acolo,
tot poporul, până la unul, conduce cu cântări pe episcop, până la Sion.
Cum se ajunge acolo, se cântă, de asemenea, imne potrivite cu locul şi
ziua, se citeşte din nou locul din Evanghelie, în care se spune cum a
opta zi după Paşti, Domnul a intrat unde erau ucenicii şi a mustrat pe
Toma fiindcă fusese necredincios, (evanghelia care se citeşte la Sfânta
Liturghie în Duminica Tomii). Se citeşte locul acela în întregime, apoi
se face o rugăciune şi după obişnuita binecuvântare, atât a
catehumenilor, cât şi a credincioşilor, se reîntoarce fiecare acasă, ca
şi în Duminica Paştilor, pe la ceasul al doilea din noapte “.
Despre
perioada de la Duminica Tomii până la Cincizecime nu dă prea multe
detalii Egeria, ci doar menţionează că nu posteşte absolut nimeni.
„Necontenit, în aceste zile, ca peste tot anul, de la primul cântat al
cocoşilor şi până dimineaţa, se fac cele după rânduială; tot aşa la
Ceasul al şaselea şi la Vecernie. Iar în duminici se merge întotdeauna
în procesiune la Martyrion, şi de aici la Biserica Învierii, cântându-se
imne. Miercuri şi vineri, pentru că în aceste zile absolut nimeni nu
posteşte, se merge la biserică de pe Sion, dar dimineaţa “, şi nu seara.
În
ce priveşte a patruzecea zi după Paşti, joi, toţi se adună, în ajun,
miercuri după Ceasul al şaselea, în Betleem, pentru a lua parte la
priveghere. „Se face privegherea în biserica din Betleem, unde este
peştera în care S-a născut Domnul. A doua zi, joi, a patruzecea zi după
Paşti, se face Liturghie, după rânduiala ei, aşa încât şi preoţii şi
episcopul să predice, vorbind în legătură cu ziua şi locul; după aceea,
seara, toţi se reîntorc la Ierusalim “. Precum vedem, Egeria nu
pomeneşte nimic despre Înălţare, căci pe atunci nu era încă sărbătorită
independent, ci unită cu Cincizecimea. Sărbătoarea descrisă de ea era de
fapt sărbătoarea pruncilor ucişi de Irod, care se sărbătorea la 18 mai
şi care a căzut atunci în chiar acea joi.
Cincizecimea era cea mai obositoare zi de pelerinaj
Sărbătoarea
Cincizecimii se bucura, pe vremea Egeriei, de o importanţă şi
solemnitate aproape fără egal, ea constituind o dublă comemorare: pe de o
parte a Înălţării Domnului, pe de alta a Pogorârii Duhului Sfânt.
Egeria o numeşte „zi de foarte mare osteneală pentru popor “. De
dimineaţă, de la primul cântat al cocoşului, se face Utrenia la Biserica
Învierii, unde, între altele, episcopul citea obişnuita pericopă
evanghelică duminicală despre Învierea Domnului, una din cele 11
Evanghelii ale Învierii, care se citesc şi azi, duminică, la Utrenie.
Iar când se făcea dimineaţă, tot poporul mergea în procesiune la
Martyrion, unde se oficia Liturghia, la care predicau după obicei întâi
preoţii şi apoi episcopul. „Dar în această zi sfârşitul slujbei are loc
mai devreme, înainte de ceasul al treilea din zi (orele 9). După ce s-a
făcut otpust la Martyrion, tot poporul, până la unul, conduce pe episcop
în Sion, astfel că exact la ceasul al treilea să fie în Sion “. Aici,
în Sion, erau adunaţi apostolii în ziua Pogorârii Sfântului Duh. Se
citea locul din Scriptură care relatează Pogorârea (Fapte ÎI, 1-12) şi
se oficiază din nou Liturghia, la care preoţii şi episcopul predicau,
explicând textul citit; „iar înainte de a fi slobozit poporul,
arhidiaconul ridică glasul şi zice: «Astăzi, imediat după ceasul al
şaselea, să fim toţi prezenţi pe Muntele Eleonului, la Imbomon». Se
reîntorc deci toţi acasă, pentru ca să se odihnească şi îndată după
prânz urcă pe Muntele Măslinilor, adică în Eleona, fiecare cum poate,
încât nu rămâne în oraş nici un creştin care să nu meargă “, spune
Egeria.
„După ce se urcă pe Muntele Măslinilor, adică pe Eleona,
se merge mai întâi la Imbomon, adică în locul de unde Domnul S-a înălţat
la ceruri; acolo episcopul se aşază împreună cu preoţii şi tot poporul.
Se fac lecturi, se intercalează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi
locul; chiar şi rugăciunile care se intercalează au totdeauna un astfel
de cuprins, că sunt adaptate zilei şi locului. Se citeşte chiar locul
din Evanghelie unde se vorbeşte de Înălţarea Domnului; se citeşte, de
asemenea, şi locul din Faptele Apostolilor, unde se vorbeşte despre
Înălţarea Domnului la ceruri, după Înviere. După ce s-a făcut aceasta,
se binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, iar la Ceasul al
nouălea din zi (orele 15) se coboară de acolo şi, cântându-se imne, se
merge la cealaltă biserică de pe Muntele Măslinilor, adică cea în care
este grota unde şezând Domnul, învăţa pe apostoli (Eleona). Când se
ajunge acolo este trecut de ceasul al zecelea (orele 16). Se oficiază
Vecernia (azi, în cult, se oficiază imediat după Liturghie), se face
rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi credincioşii. De acolo,
coboară, cu cântări, tot poporul până la unul, cu episcopul, intonând
imne şi antifoane potrivite acestei zile, şi aşa, încet-încet, se vine
până la Martyrion “.
Când se ajungea la poarta oraşului era deja
noapte şi se aduceau făclii din biserică, în jur de 200, pentru popor.
„De la poartă însă, fiindcă mai este destulă cale până la biserica mare,
adică până la Martyrion, abia se ajunge cam pe la ceasul al doilea din
noapte (ora 20) pentru că se merge foarte încet, din pricina poporului,
ca să nu obosească mergând pe jos. Tot poporul intră în Martyrion, în
cântări de imne, împreună cu episcopul. Odată intraţi în biserică, se
intonează imne, se face rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi
credincioşii “.
Procesiunea se îndrepta apoi spre Biserica
Învierii şi la bisericuţa Crucii (Ad Crucem), unde se procedă la fel. De
acolo, tot poporul petrecea pe episcop, cu imne, până la Sion. Acolo se
făceau din nou lecturi biblice, se intonau psalmi şi antifoane, se
făcea o rugăciune, iar episcopul binecuvânta pe catehumeni şi pe
credincioşi, care treceau pe sub mâna lui. Abia acum, către miezul
nopţii, mulţimea credincioşilor şi a pelerinilor se împrăştia pentru o
binecuvântată odihnă, după o zi atât de lungă şi obositoare.
▲ Egeria şi-a consemnat pelerinajul într-un jurnal
Pelerina
Egeria este o ascetă originară din Spania, care l-a sfârşitul veacului
al IV-lea face un pelerinaj la Locurile Sfinte. Perioadă în care ea
peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina şi
Egipt este cuprinsă în anii 380-386. „Din nefericire s-a pierdut
relatarea privitoare la Constantinopol. Era o parte fundamentală pentru
că am fi aflat amănunte despre capitala bizantină la 50 de ani de la
înfiinţarea ei “, ne-a spus pr. prof. Daniel Benga, de la Facultatea de
Teologie din Bucureşti. Jurnalul său de călătorie şi slujbele pe care le
descrie sunt datate 382-383.
Numele ei este dat diferit în
diverse surse. Ea este numită fie Aetheria, fie Egeria; la un moment dat
întâlnim în manuscrise pelerina Silvia; s-a ajuns în final la vreo
şapte forme ale numelui ei.
Acest jurnal este scris pentru un grup de călugăriţe din Spania.
Mereu,
când scrie, se adresează „doamnele mele surori “. „Este clar că este
vorba de un grup de ascete, călugăriţe din Spania, despre care nu ştim
nimic, dar este vorba cu siguranţă de cea mai veche mănăstire de maici,
înainte celor întemeiate în sec. V la Marsillia, de ucenici ai Sfântului
Ioan Casian “, explică pr. prodecan Daniel Benga.
Dintr-un număr
mai mare de manuscrise ale textului latinesc al itinerariului Egeriei,
unul singur s-a mai păstrat. A fost descoperit în anul 1884 de savantul
catolic J. F. Gamurrini, în biblioteca unei mănăstiri din Toscana,
Italia. Manuscrisul provine din mănăstirea benedictină de pe Muntele
Cassino (Italia). În limba română a fost tradus de către pr. dr. Marin
Branişte, fratele pr. Ene Branişte, binecunoscutul profesor de
Liturgică. Traducerea este chiar teza de doctorat a acestuia, publicată
în revista „Mitropolia Olteniei “, anul 1982, nr. 4-6.
▲ Bisericile la care se făcea pelerinaj la Ierusalim
Ansamblul
lăcaşurilor de închinare de pe Golgota ocupa o vastă platformă
dreptunghiulară, de circa 132 m lungime şi circa 30 m lăţime, orientată
de la est spre vest şi înconjurată de un zid de incintă protector. În
epoca Egeriei, ea cuprindea trei edificii principale, care se aliniau de
la est spre vest, în ordinea următoare: basilica mare sau Martyrion,
Calvarul sau Biserica Crucii şi Biserica Învierii sau Anastasis sau
Biserica Sfântului Mormânt.
Pe Muntele Măslinilor erau două
biserici: una pe care o numeşte Egeria Eleona şi pe care „noi o
identificăm astăzi cu Biserica „Pater Noster “de la Ierusalim, nu chiar
în vârful muntelui, ci situată undeva la câteva sute de metri mai jos.
Iar chiar în vârful Muntelui Măslinilor se află biserica pe care Egeria o
numeşte Imbomonul, biserică care se păstrează până astăzi, marcând
locul de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer. Aceste două biserici sunt
centre fundamentale ale pelerinajului în Ierusalim, pentru că se află în
afara zidurilor cetăţii vechi “, ne lămureşte pr. Daniel Benga.
În
Sion, la o depărtare de Biserica Învierii de aproape 500 m se află cea
mai veche biserică creştină (sec. I) construită pe locul unde se află
casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Marcu, în foişorul căreia
avusese loc Cina cea de Taină şi Pogorârea Duhului Sfânt.
1.3 SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI ÎN ZILELE NOASTRE (ASTĂZI)
N
Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de
viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Numim
sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc
însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus,
la început, lumea dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând
Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin
Marea Roșie, și, tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a
sălășluit în Pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc
din adâncul iadului l-a suit la cer și l-a adus iarăși la vechea
vrednicie a nemuririi.
Dar pogorându-Se la iad, Domnul nu a
înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă
în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu silă de iad, le-a
slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.
Drept
aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim cu strălucire Învierea,
închipuind bucuria, cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea
milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea dându-ne unul altuia obișnuita
sărutare de Înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta
unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.
Iar Învierea
Domnului, așa s-a petrecut: La miezul nopții, pe când străjerii păzeau
mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a
răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând acestea, s-au spăimântat
și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt,
sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a
cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia
de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu
se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă
pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul s-a arătat mai
întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul, care stă pe piatră și
plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit
Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aci, iată locul unde
L-au pus pe Dânsul.” Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la
ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor
Învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-a
întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!”. Drept era ca
seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca cea care a auzit
mai întâi:” Întru dureri să nască fii”. Ele fiind biruite de dragoste,
s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-l
cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit la groapă și Petru, numai
plecându-se la mormânt, s-a întors înapoi, dar Ioan a intrat înăuntru, a
privit mai cu deamănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca
24,12; Ioan 20, 3-8).
Magdalena, spre a se încredința mai cu
dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte
femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și
plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de
lumină, care, certând-o oarecum, iau grăit:” Femeie, ce plângi? Pe cine
cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit?. S-a sculat, nu
este aici.” Și îndată s-au ridicat cuprinse de teamă văzând pe Domnul.
Iar aceea întorcându-se înapoi a văzut pe Hristos stând și părându-i-se
că El este grădinarul (că mormântul era în grădină), I-a zis:” Doamne,
dacă Tu L-ai luat pe El, spune unde L-ai pus și eu Îl voi lua pe
Dânsul”, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit
Magdalenei:” Marie!”; iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas a lui
Hristos, voia să se atingă de El. Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine,
că încă nu m-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că
Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le cele ce ai văzut ți
auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit
iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea
au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la
mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este
aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui
Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la
cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții, când s-a întâmplat cutremurul,
iar alții, într-altă dată.
Deci așa petrecându-se faptele, iată
că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele
întâmplate; iar aceștia, mituindu-i cu bani, i-au înduplecat să spună
că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. În
seara acelei zile însă, ucenicii fiind adunați laolaltă de frica
iudeilor și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu
trup nestricăcios, și că de obicei le-a vestit lor:” Pace vouă!”. Ei,
văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit, prin suflare
mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.
În ce privește însă
Învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi
seara și Vineri ziua fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei
zile); apoi, Vineri noaptea și sâmbăta întreagă fac altă zi; iată deci a
doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de
Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul): deci
altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos a
fost răstignit vineri, la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea
până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric; aceea înțelegeți-o o
noapte; deci iată o întindere de o zi, de la ceasul al treilea până la
al nouălea. Apoi, după întuneric, iată ziua și noaptea de vineri; deci a
doua întindere de zi. În sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată,
a treia întindere de zi. Că, deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă
bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un timp mai
scurt.
A Lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.
AUTOR TEOLOG/JURNALIST FONDATOR REVISTE CREȘTINĂ ON-LINE DIRECTOR ASCIOR/RELIGIE CARANDA DANIEL 29.03.2022
Comentarii
Trimiteți un comentariu