​În această zi, prăznuirea vieții și pătimirii sfinților martiri Constantin Vodă Brâncoveanu și cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Eanachie Văcărescu

 

Istoria românilor este dominată, la sfârșitul veacului al XVII-lea și primele decenii ale celui următor, de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata să domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice și culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor țării, el a reușit să se mențină în scaunul domnesc și să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european, ca și într-unul de luptă împotriva jugului otoman.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, așa a existat și una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebește însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci.

Prin educația și prin formația lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Șerban Cantacuzino și stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuși "împodobit cu învățătură", a trăit din plin conștiința unității poporului român, indivizibil în întreg spațiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Țara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania și a căutat, în limitele posibilităților, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să mențină autonomia Țării Românești, să apere naționalitatea românilor din Transilvania și să aibă relații cât mai strânse cu domnitorii de la Iași.

Noul domnitor era, cum îl caracterizează cronicarul, "cu daruri vrednice împodobit", a îngriji țara cu "adâncă pricepere și înaltă priveghere", "cu blândețe și răbdare", izvorâte din "înțelepciunea și multă bunătate" pe care i-o dăruise Dumnezeu.

Trupul lui Șerban Cantacuzino zăcea neîngropat, când boierii, cu mitropolitul Teodosie și cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunaseră la sfat "să aleagă un nou domn". "Și făcură socoteală că Constantin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe și altele; să-l ridice pre dânsul domn, că și om este în vârstă, de va putea chivernisi domnia cum se cade, în vreme ce este țara ocolită de oști și de primejdii ... Și aleseră pe Constantin logofătul Brâncoveanu să le fie domn și să ridicară cu toții din curtea domnească și merseră la mitropolie, unde este obiceiul a să pune domnu și îndată ce au sosit acolo au strâns ostile și au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămaseră acolo. Și poruncind să aducă comisai al doilea cal domnesc. Și îndată ce sosi acolo ziseră cu toții: - "Logofete, noi cu toții poftim să ne fii domn".

El zise: "- Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce că domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu". Iar ei ziseră: "Ne rugăm, nu lăsă țara să intre alți oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!"

"Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate. Și acolea fiind și un capegiu împărătesc pentru trebi împărătești, îl dusese și pe el la mitropolie și duseră caftan la capegi-basa al Împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, și intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, și au mers de i-au sărutat toți mâna".

Cum spune cronica, Constantin Brâcoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul județ Romanați. Bunicul său, Preda vornicul, fiul lui David din Brâncoveni, fusese căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab, "de unde rațiunea pentru care Constantin Brâncoveanu se consideră coborâtor din Basarabi". Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stânca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Șerban, înrudit cu Mihai Viteazul, și care au avut șase feciori, toți mari dregători, unul dintre ei, Șerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învățat boier al vremii sale.

Prin poziția pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însușirile sale intelectuale și morale s-a impus în fața tuturor, "mai ales că nu avea dușmani și era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanților clasei dominante". El n-a urmărit domnia și n-a dorit "jugul acesta asupra domniei mele". A acceptat-o însă la rugămintea și la cererea sfatului de obște al țării: "Ne rugăm nu lăsă țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!". Și Constantin Brâcoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creștin al Țării Românești, un sfert de secol, ridicând numele ei în veșnicia istoriei.

Profitând de liniștea de la hotare, noul ales va pune temelia mănăstirii Hurezi.

Cu toate greutățile întâmpinate și cărora a trebuit să le facă față cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare și cu înțelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi românești. Dar mai presus de toate, el și-a încununat fruntea, a lui și a celor patru feciori și a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic și dregător, unchiul soției sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în fața călăului.

După cum îl caracterizează N. Iorga, Constantin Brâncoveanu "a știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Și, în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate "locurile sfinte", el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu".

Drumul de mărire al voievodului a urcat sfârșitul domniei lui în calvarul Golgotei, unde a băut din paharul de oțet și fiere al pătimirilor... Trădarea își făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliți și Seitanestii, încă din 1707.

Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor și-și vedea de treburile domniei. Fiind convins că poziția sa era consolidată. "El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat". În primăvara anului 1714, situația voievodului s-a înrăutățit când a venit ca vizir Gin Ali Pașa, un nebun, cum îl caracterizează N. Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului prin vărsare de sânge. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la București, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde și a-l ucide pe Brâncoveanu și familia lui, i-a scris imediat în taină, dar aceasta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa față de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială.

"Iar turcii, spune Cronica anonimă, cu sfaturile Saitanestilor, atuncea au găsit vreme, când era domnul în București, și fără nici o grijă și au trimis cu taina mare pe imbrohorul cel mare al împăratului și pe Mustafa aga capigi-bașa ca să-l prinză și să-l ducă cu toată casa lui și cu toți ginerii la Țarigrad". În ziua de 24 martie 1714 într-o marți din Săptămâna Patimilor, a sosit la București capugiul Mustafa Aga, însoțit de 12 ciohodari înarmați cu iatagane și pistoale. Capugiul, care era o cunoștință veche a voievodului, anunțase că era numai în trecere prin București spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase și a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit și a-l duce, cu toată casa, cu fiii și gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu porunca adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii și pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluați de imbrihorul cel mare, care aștepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere țara va fi trecută prin foc și sabie de 12 000 de turci care așteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schițat un gest de apărare. Trimișii turci și complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraș că, în caz de răscoală, Bucureștii vor fi pârjoliți de către turcii care se apropiau din capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domnești de boieri și de slujitorii curții. Cămările domnești au fost scotocite și jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu și ale familiei sale.

În ziua următoare, joia Patimilor, a sosit și imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primească sărbătorește, la Văcărești. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Constantin Brâncoveanu. Supărat, imbrihorul i-a amenințat și l-a numit în fala tuturor domn pe vel-logofătul Ștefan Cantacuzino, fiul Stolnicului.

Brâncovenii au fost deposedați de toate bunurile lor, fiind jefuite și palatele de la Mogoșoaia, de la Potlogi, de la Obilești și casele din Scheii Brașovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care.

Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărțire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ținut să-i spună vărului său, noul domn, și celor din preajma sa: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mână teribilă și răzbunătoare a judecății divine!"

A început apoi urcușul Calvarului. Ostași otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toți ginerii, cu nora cea mai mare și nepoțelul Constantin și cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Se înșirau apoi carele cu averile celor maziliți. Prin fața bătrânelor case brâncovenești, pe tot lungul podului lui Șerban Vodă, sute, mii de bucureșteni priveau tăcuți, înmărmuriți, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei își plângeau domnul, și neputința lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece și balade. În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: "... iar pe Constantin vodă cu toată casa lui și cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paștilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească și l-au dus la Țarigrad și l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, și toată avuția ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii ...". Ajunși la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâcoveanu și ai lui au fost jefuiți de tot ce aveau asupra lor și aruncați în întunecatele subterane de la Fometta, din Cele șapte turnuri (Edicule) și în "Groapa sângelui", de la 15 mai 1714, Brâncoveanu și fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile.

"Din aprilie și până spre sfârșitul lunii iulie, osândiții au fost supuși la cele mai cumplite chinuri. La capătul suferințelor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă și sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioși. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obținuse grațierea cu condiția ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul că și fiii lui "au rămas însă constanți în credința lor și apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie".

Condamnați la moarte, la 15 august 1714, zi aleasa anume ca să le mărească și mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creștini, când el împlinea 60 de ani și era onomastică doamnei sale, Marica, Brâncoveanu a fost scos din temniță cu toți fiii, ginerii, nepoțelul Constantin și cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel vistier Ianache Văcărescu. Istoviți de cumplitele suferințe, desculți, numai în cămăși, cu capetele descoperite, au fost purtați în lanțuri, ca făcătorii de rele, pe ulițele Constantinopolului spre locul de execuție Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11 - 12 ani și îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a defășurat pe malul Bosforului "cu un ceas înainte de amiază". De față erau, pe lângă șirurile de ieniceri și mulțimea de popor îngrozită, și sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir Gin Ali, și ambasadorii marilor puteri europene, Franța, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitați speciali la macabrul spectacol. Impresionați de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită și nesolidară în fața barbariei și a tiraniei păgânilor. Cumplită dramă, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toți șase, la o oarecare distanță unul de altul. Li s-au scos bonetele și li s-a îngăduit să-și facă o mică rugăciune, înainte de execuție. Del Chiaro, secretarul florentin, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru".

În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prieteni Brâncovenilor, îmbărbătarea este mai amplă: "Fiii mei, fiii mei! Iată, țoale avuțiile și orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seama la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viață și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici altă orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".

Sub lovitura de paloș a gidelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ștefan și al lui Radu. Când călăul a ridicat paloșul să taie capul copilului Mateiaș, acesta "în grozăvia spaimei se ruga sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman". Din ce resorturi sufletești, din ce adâncuri de conștiință, din ce tainică rezistența morală a mai putut să înfrunte împărăția și pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate ști. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuiește în veșnicie poate explica tăria bătrânului tată, care își îmbărbăta astfel pe ultimul copil: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ".

Copilul, ca renăscut, își puse liniștit gâtul pe tăietor și-i zise călăului: "Vreau să mor creștin: lovește!" și acesta îi "zbura capul".

La capătul unei "zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici în analele sângeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai strașnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasa a călăului, și, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în țărâna udată de sângele tuturor copiilor săi".

După cumplitul sfârșit, cele șase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferințele, au fost târâte pe uliți și apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe ulițele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seară au fost și ele aruncate în mare. Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creștinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, "sărmanele rămășițe ale mucenicilor" și le-au dus în taină și le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir.

După uciderea lui Brâncoveanu și a copiilor săi, doamna Marica, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoțelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora și cu ginerii ei la Fornetta. Câțiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obțină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50 000 de galbeni și banii au fost împrumutați "cu dobânda uriașă de 30% și i s-au plătit marelui vizir". Dar, "neîmpăcații lor dușmani din Țara Românească, născocind mii de minciuni și de pari închipuite, au dat aceluiași vizir 40 000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertății cumpărată cu bani, astfel că au fost trimiși pe neașteptate în surghiun într-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberați și trimiși din nou în Țara Românească.

Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară în taină de doamna Marică abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat și înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Marica, această Hecubă a românilor, cum a fost numită, s-a așezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripție. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Țării Românești, în centrul căreia ușor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc și aici își doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. În mod discret, evlavioasă doamnă, pentru cinstirea memoriei soțului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată lot în stil brâncovenesc, cu inscripția în litere mărunte chirilice: "Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Măriia, carea și maria să nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (+1720)"

Textul inscripției candelei nu menționează și prezența rămășițelor pământești ale copiilor uciși odată cu tatăl lor. Este o indicație că osemintele lor, ca și ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în țară.

Lumina candelei mormântului a acoperit taina înscripliei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914. Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a săvârșit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial.

Pentru confirmarea inscripliei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripție, în zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost așezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoșoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an și jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfințirea lor că sfinte moaște de martir creștin.

La inițiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinților Împărați Constantin și Elena, hramul catedralei patriarhale din București, "Biserica a crezut a fi o creștinească datorie să reașeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe și procesiuni festive, ca toți credincioșii să aibă putință a li da cuvenită cinste". Astfel, în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântului Gheorghe Nou, adus și așezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârșit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhiei, unde a fost de față conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul țării, cu înalți ierarhi, clerici, monahi și mulțime de credincioși, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod și neamul său cel adormit. La sfârșitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfințirea ctitoriei sale, Sfântul Gheoghe Nou, și că în vremea Bizanțului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se află sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei și a făcut două opriri cu ecteniile pentru morți la biserica Domniță Balasa și la Universitate, în fața statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mănăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească.

În pacea sfântă, Constantin Brâncoveanu și-a regăsit odihna trupului său mult pătimitor, în cinstirea de mărire a întregii suflări românești, ca unul care "ca mucenicii cei vechi s-au sfârșit".